La Înviere se ajunge trecând prin Golgota (Partea II)

Credeți că Biserica este responsabilă pentru concepțiile nou-formate despre sărbătorile creștine? Mă refer aici la Crăciun, care e acoperit de Moș Crăciun, și la Paști acoperit de ouăle roșii și de iepuraș.

Spunea un mare părinte grec că Biserica nu e vinovată de căderile fiilor ei, și drept este. Învățătura ei este sfântă și mântuitoare. Ici-colo pot să apară unele neorânduieli și idei greșite, dar cu grijă, în timp, ele pot fi eliminate. Punctual vorbind însă, în chestiunea iepurașului Biserica nu are nicio vină, că nu-l propovăduiește; ouăle roșii au simbolistica lor și e o tradiție acceptată și, îndeobște, bună. Un compromis nefericit s-a făcut prin asumarea lui Moș Crăciun, prin promovarea unor colinde laice, dar asta e un alt subiect, care nu merită dezvoltat aici. Datoria Bisericii este de a mărturisi la toate neamurile Învierea Domnului și asta și face de două mii de ani.

Deseori auzim următoarea sintagmă: „Nu țin post, mi se pare fără rost și o prostie. Unii țin post și înjură sau se poartă urât. Apoi, ce rost are să te flămânzești și să înjuri că nu ai voie să mănânci?” Ce puteți spune despre asta? De ce să ținem post?

E o justificare simplistă. Nu știu de ce țin unii să se disculpe astfel pentru că nu trăiesc într-o rânduială, adică într-un rost al vieții. Domnul să-i lumineze să înțeleagă mâine mai mult decât înțeleg astăzi! Oricum, măsura postului nu e aceea pe care o pretinde sintagma citată, ci a te abține de la mâncarea de dulce, dar și de la înjurături și vorbe urâte. Problema noastră e că murim de grija altuia… E ca și cum am spune: de ce să mai merg la școală și să învăț, căci oricum sunt mulți elevi proști și leneși? Ideea e că postul aduce mare folos, dar trebuie să guști din el, ca să-i simți bucuria și binecuvântarea. Nu-i pot face reclamă, că nu ar fi ușor, e un exercițiu de înfrânare și cere sacrificiu, dar pot îndemna: Măcar încercați! Indiferent de ce fac alții!

Ce le spuneți celor care pun următoarea întrebare: De ce să mergem la biserică, având în vedere că e incredibil de plictisitor? E frumos la biserică? (în facultate profesoara mea de didactică vorbea despre plictisul din biserică și despre faptul că fiecare slujbă e la fel – ce puteți să-i spuneți?)

Probabil că pentru unii slujba e incredibil de plictisitoare, precum spuneți, dar sunt convins că asta se întâmplă din ignoranță și neînțelegere a ceea ce se întâmplă acolo, în timpul sfintei Liturghii. Da, e frumos la biserică. Uneori poate fi obositor, mai ales dacă nu ești obișnuit, însă e frumos. Elevii mei, oarecând, ziceau la fel. Erau bucuroși și încântați când mergeam împreună la slujbe, bun motiv să-i îndemn să guste și cu alt prilej din bucuria asta. E drept că trebuie să știi ce se întâmplă pe acolo, iar ei, în mare parte, știau, învățaseră. Orice nu înțelegi este plictisitor! E ca și cum ai viziona un film într-o limbă pe care nu o cunoști. Profesoara de care spuneți e din categoria celor ce nu înțeleg, pentru că nu știe încă limba. Ar trebui să-și vadă de cursurile dânsei, la care, personal, probabil m-aș plictisi foarte tare din cauza parantezelor neinspirate pe care le face. Fără a o ofensa pe profesoară, căci poate fi ea sau oricine altcineva, mai precizez că ideea aceasta, cum că slujbele sunt toate la fel, denotă o lipsă totală a culturii religioase. Slujbele rememorează, aduc în actualitate evenimentele descrise în Evanghelii, în acel timp și spațiu sacru punctate în istorie de întruparea Domnului. În Litughie suntem contemporani cu evenimentele prezentate în Evanghelii, suntem împreună cu Hristos în Betleem, Betania sau Ierusalim. Dacă îmi e permisă o comparație mai lumească, Liturghia nu e un „bună ziua” rostit repetitiv și obositor într-o singură zi, ci un „te iubesc” spus des persoanei iubite, care deși aparent sună întotdeauna la fel, e totuși mereu altfel, nefiind doar o simplă informare. Așa și Liturghia, ea nu ne povestește mereu niște evenimente trecute, ci ne smulge din profanul lumii și ne așterne în taină la picioarele Domnului. În Liturghie petrecem cu Dumnezeu și deși întâlnirile acestea par unora ca trase la indigo, iaca, totuși, noi cei ce dorim a urma pe Hristos, nu ne mai săturăm de ele.

Ce părere aveți despre următoarele obiceiuri: fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniță și spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe față în zorii zilei de Paști, ca să fie frumoase tot anul și așa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, așa să alerge și feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a își arăta consimțământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roșu. – În Moldova, în dimineața următoare după noaptea Învierii se pune un ou roșu si unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conțină monezi, copiii trebuie să-și clătească fața cu apă și să-și atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogății. – Ce legătură are taina Învierii cu tradiția și cu superstițiile? Sau care e locul superstițiilor în sânul Bisericii?

Eu personal nu le recomand și nu le dau atenție și, pe cât îmi stă în putere, le evit. Avem multe superstiții și tradiții locale, unele sunt păguboase de-a dreptul pentru receptarea corectă a sărbătorii, altele însă nu, fiind asimilate frumos, fără a umbri neapărat însemnătatea praznicului. Important e să mergem la esențe, să nu reducem viața creștină la tradiții!

Un cuvânt de încheiere, vă rugăm!

În Iisus Hristos moartea nu mai are putere. Moartea noastră a suferit-o El în chip deplin. Învierea Lui trebuie să fie şi învierea noastră, înviere din moartea păcatului, a neştiinţei, a necunoştinţei. Să înviem cu bine! Hristos a înviat!

A consemnat,
Alexandra Borzoş
„Punctul”, Târgul Mureş
Aprilie 2011

sursa: marturieathonita.ro

La Înviere se ajunge trecând prin Golgota (Partea I)

Curățenie, multă mâncare, haine noi, etalarea garderobei la biserică. Asta înseamnă Paștile?

Sunt tentat să spun: „Nu, desigur”, dar cred că trebuie nuanțat puțin. E bună curățenia și, înainte de Paști, poate fi un chip al preocupării pentru curățenia lăuntrică, o dorință de a pune toate lucrurile în rânduială. În limba noastră zicem deseori: am făcut curățenie, am făcut lumină în casă. E bine să facem lumină, pentru a putea aduce în casă… sfânta lumină.

Multa mâncare e o boală balcanică și nu are legătură cu praznicul. Învierea e o zi a bucuriei și veseliei, însă pe meleagurile noastre, pentru mulți, acestea se traduc prin îmbuibare. Tradiționala îmbuibare românească, care dă an de an de furcă spitalelor și așa în destrămare. Hainele noi sunt bine venite și așa îmi amintesc că era obiceiul cândva, mai ales la țară, în vremea copilăriei mele. Doar bani să ai, să le cumperi, deși nu e musai. Etalarea garderobei la biserică e o neputință a unora dintre noi, eu mă bucur totuși că aceștia măcar sunt prezenți la slujbă, chiar și așa. Dar, ca să revin la întrebarea Dvs., de bună seamă, Paștile e cu totul altceva. După cum spunea cineva, nu mai trăim sărbătoarea, ci isteria ei. Seturi, pachete, reduceri, promoții, baxuri, damigene…

Observăm faptul că, de mici, copiii sunt învățați să aștepte nu Învierea Domnului, ci venirea iepurașului ,,care face ouă în iarbă” și aduce cadouri. Este greșită această mentalitate? Ce spuneți despre următoarea afirmație: ,,Paștile nu este complet dacă nu menționăm și despre iepurașul de Paști. Iepurașul de Paști este un personaj de poveste despre care se spune că aduce ouă vopsite și dulciuri copiilor în Sfânta zi de Paști”.

E clar că, strict din rațiuni de marketing, s-a dorit un echivalent primăvăratic al lui Moș Crăciun și s-a inventat astfel personajul acesta urecheat care, cică, ar aduce daruri. Nu știu exact geneza acestei povești a iepurașului de Paști, motiv pentru care nici nu am primit daruri de la el. Cred că e păgubitoare pentru suflet această imixtiune de giumbușluc iepuresc în dramatismul jertfei de pe Golgota! Totuși, spre deosebire de Moș Crăciun, care, din nefericire, a cam fost asumat de Biserică (vezi colindele care-l pomenesc), iepurașul acesta e pomenit doar pe la tv și grădinițe. deci își vede totuși de treaba lui, dând doar de furcă bunicuțelor cu pensie mică, de la C.A.P. Dincolo de jocurile lor, copiii trebuie învățați să se raporteze corect, onest, cu seriozitate la praznicul Învierii.

Cum trebuie să ne pregătim pentru Noaptea Învierii, pentru prima zi de Paști?

Întreaga perioadă a postului e o pregătire pentru Ziua Învierii. Pe toate trebuie să le parcurgem cu Hristos și în Hristos. Zicem în Canonul Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu”. Pentru a recepta cât mai deplin praznicul Învierii și a pregusta din bucuria nespusă a Cerului care împreună cu pământul se veselește acum, e nevoie totuși de puțin efort, de nevoință. La Înviere nu poți ajunge decât urcând mai întâi Golgota. E nevoie așadar de post, după rânduială, după putere, de grijă la viața noastră, la faptele noastre. E nevoie de participare la viața Bisericii, de baia spovedaniei, de împărtășanie acolo unde nu există impediment. Închipuiți-vă praznicul acesta ca pe o nuntă! Iar noi, fiecare în parte, datori să ne pregătim inimile, să omorâm în noi omul cel vechi supus păcatului și să înviem împreună cu El, la o nouă viață. Când iubeşti pe Dumnezeu, păzeşti poruncile Lui. Cel ce nu păzeşte poruncile, nu iubeşte pe Dumnezeu. „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

De ce oamenii nu-l mai caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu a devenit un fel de reclamă super, care aduce rating, dar doar în momentul în care se coboară în limita tangibilului?

Ne naștem cu toții cu dor după Cel ce ne-a zidit din a Lui iubire. Cred că toți oamenii îl caută pe Dumnezeu, chiar dacă nu conștient și constant. Ne e dor de raiul pe care l-am pierdut și căutăm să-l dobândim. Problema e că-L căutăm deseori prin gunoaie și mizerie, prin locuri urât mirositoare și străine de noi, însă de-L vom căuta cu sinceritate, știm din atâtea exemple minunate, El ne va veni în întâmpinare. Că unii au făcut din Dumnezeu un subiect de scandal ce aduce rating, e o altă poveste și e parte a unei lumii în derivă, a unei postmodernități nebune și deșănțate. Despre Dumnezeu nu se vorbește oricând, oricât și oricum. Altfel, Dumnezeu nu are nevoie de reclamă, El când vrea, la momentul potrivit, tună cu putere în inima omului.

De ce nu ne place să auzim că Dumnezeu s-a născut și a murit și a înviat pentru noi?

Bună întrebarea și bun prilejul de a vorbi puțin despre ce înseamnă concret, pentru noi, învierea lui Hristos. Ar trebui să ne placă să auzim asta, ni s-a făcut nu un bine, ci cel mai mare bine posibil, ni s-a dat astfel cea mai mare oportunitate, cea mai mare șansă, Hristos ne-a smuls din moarte și ne-a redat vieții. Căci asta ne învață practic întâlnirea cu Hristos, ne lămureşte că moartea deja am trăit-o, că ne aflăm în ea şi că într-o clipă putem învia îmbrăţişând Viaţa-Hristos. Atunci moartea nu mai este decât „paştile nostru, paştile (pesah – trecere), că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi!”. Hristos, doar Hristos ne poate scoate din moarte. El a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Prin moartea Lui a călcat moartea noastră. Moartea nu mai are forţă, nu mai are consistenţă, nu mai are stăpânire asupra lumii. „Unde-i moarte boldul tău?” cântăm de Paşti. Şi totuşi mântuirea pe care Hristos ne-o aduce prin patima, moartea, învierea şi înălţarea la Cer, nu e un dat despre care doar luăm la cunoştinţă. Mântuirea obiectivă pe care El o aduce lumii, trebuie asumată de fiecare în parte, în chip personal, subiectiv, printr-o relaţie vie cu El prin Biserică, prin Sfintele şi de viaţă făcătoare Taine. Acesta este probabil motivul pentru care unora nu le place să audă că Dumnezeu a murit pentru noi, pentru că acest lucru ne responsabilizează. Sau ar trebui.

Ne lăsăm influenţaţi de moda zilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii dintre noi poate îşi mai doresc să trăiască un Paști bogat spiritual. Ce anume îi învăţaţi să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de Sărbătoarea Învierii Domnului?

În primul rând să participe la slujbele Bisericii, să încerce să rămână în biserică, la Liturghie, și după primirea luminii sfinte. Paștile se serbează întâi la biserică, iar mai apoi acasă. A serba Paștile doar în jurul mesei plină cu bucate alese, este, dacă îngăduiți, ca și cum ai serba un prieten în absența lui la tine acasă, iar nu la el acasă, împreună cu el. E Ziua Învierii Domnului, așa că-L vizităm întâi în Casa Lui, în Biserică, apoi e vreme și pentru celelalte, dar cu măsură în toate.

sursa: marturieathonita.ro

Hmm…Întâlnirea cu ea…cu moartea!

O străveche legendă arabă istorisește trista poveste a ienicerului sultanului din Bagdad. Într-o zi, tânărul ienicer se aruncă plin de tristețe la picioarele stăpânului său care îl îndrăgea mult, cerându-i cu împrumut minunatul său cal care părea că zboară, într-atât era de iute.

– De ce? Îl întrebă sultanul.

– Am văzut moartea în grădină și ea mi-a făcut semn. Cu calul tău, voi putea fugi la Bassara și mă voi ascunde în târgul de acolo. Astfel, moartea nu mă va afla. Continuă lectura „Hmm…Întâlnirea cu ea…cu moartea!”

Maica Domnului – Cum a trăit de la Cinzecime până la Adormirea ei? –

    1. Propovăduirea la Athos
A venit ceasul când Apostolii aveau să se împrăștie pe pământ și să propovăduiască Evanghelia. Însă pentru locul unde avea să meargă fiecare, aveau să tragă la sorți. Au tras la sorți și pentru Maica Domnului. Sorțul arăta pentru ea îndepărtata țară a Ivirilor, iar ea a primit și se pregătea pentru aceasta. Însă Fiul ei avea alt plan. Îi poruncește prin Arhanghelul Gavriil: „Să nu mergi în Iviria. Nu pleca din Iudeea. Mergi deocamdată în peninsula Athonului”. Pe atunci peninsula era locuită de idolatri. Continuă lectura „Maica Domnului – Cum a trăit de la Cinzecime până la Adormirea ei? –”

Pretind! Acum Doamne, acum…

Minunea care se va povesti acum, din păcate, nu s-a făcut prin bunăvoința lui Dumnezeu, ci la cererea insistentă unei mame, care, nefericita, a considerat părerea și dorința ei mai corecte decât hotărârea dumnezeiască care fusese luată pentru binele fiului ei.

De aceea, intrând ea în Biserica Maicii Domnului, împreună cu alți închinători, care veniseră cu un autobuz dintr-o localitate mare a județului Ahaia, a început să strige:

– Maica Domnului, pretind ca fiul meu să se facă bine!

Atunci când i s-a spus că nu trebuie să spunem Maicii Domnului „pretind”, ea a spus:

– Eu pretind aceasta, pentru că fiul meu este de 28 de ani și are un copilaș, iar medicii i-au spus că în 16 zile va muri, deoarece are cancer în stare de metastază.

Toți cei care au auzit-o rugându-se în felul acesta, au încercat să o sfătuiască. I-au spus că în rugăciune trebuie să ne rugăm, nu să pretindem, pentru că Dumnezeu, adevăratul Părinte al oamenilor, Își iubește făptura infinit mai mult chiar și decât o mamă. Apoi i-au spus să-l lase pe copil în mâinile Maicii Domnului, ca ea să-l mântuiască, pentru că ea dăruiește ajutor potrivit cu folosul fiecărui om. Aceea însă, din păcate, mai furioasă, striga:

– Pretind, Maica Domnului! Pretind ca fiul meu să se facă bine!!

Nu voia să înțeleagă că nimeni nu trebuie să pretindă, deoarece Maica Domnului, ca Mamă milostivă ce este, știe mai bine decât noi toți ce este mai bun, mai întâi, pentru mântuirea sufletului nostru. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat modelul rugăciunii corecte: „Părintele Meu, de este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Ultima hotărâre o lăsăm judecății fără de greșeală și mântuitoare a lui Dumnezeu.

După vreun an, unul din închinătorii care venise atunci cu acea mamă, a revenit să se închine Icoanei Maicii Domnului. Ajungând în fața Icoanei, a început să spună cu glas mare în auzul tuturor:

– Maica Domnului, voia ta să se facă! Dar mare nenorocire s-a întâmplat în satul meu…

Când a fost întrebat ce s-a întâmplat în satul său, el a povestit celor de față despre cazul cu femeia care striga: „Pretind!”. Atunci, stareța1 l-a întrebat:

– Ce s-a întâmplat cu fiul acelei femei?

– S-a făcut bine, însă acum nu există nici el, nici părinții lui.

La nedumerirea stareței, închinătorul a răspuns:

– După ce fiul acelei mame s-a făcut bine, a mers la un bar de noapte și acolo a cunoscut-o pe cântăreața localului. După puțină vreme a plecat de acasă și locuia la acea cântăreață. Părinții lui, care se mâhniseră mult pentru gestul fiului lor, când îl întâlneau, îl sfâtuiau să se întoarcă acasă.

– Nu e bine, fiule, ceea ce faci. Ai femeie tânără și copil mic. Întoarce-te acasă!

Și fiindcă fiul lor era deranjat de sfaturile repetate ale părinților lui, într-o zi, mâniindu-se foarte tare, a luat arma de vânătoare (pentru că era și vânător) și, după ce a împușcat-o pe mama lui, apoi pe tatăl lui, s-a împușcat și el.

Toți cei care au auzit cele povestite s-a cutremurat. Ucidere de mamă, ucidere de tată și sinucidere.

Nu ar fi fost nespus mai bine să fi plecat din această viață printr-o moarte firească sau una ispășitoare, atunci când suferă bolnavul boala sa? Maica Domnului nu știa mai bine? Mama lui trupească pretindea sănătatea trupească a fiului ei și a ignorat primejdia pierzării sufletului său, care acum este veșnică. În timp ce milostiva noastră Maică, cunoscând primejdia, încerca să-l curețe prin boală, ca astfel să se mântuiască sufletul lui, pretenția nesăbuită a mamei l-a osândit veșnic.

Fie ca orice problemă a noastră să o încredințăm cu desăvârșită credință Maicii Domnului, fără sugestii de rezolvare, și să credem cu neclintire, că tot ceea ce ni se îngăduie, va fi cea mai bună rezolvare a problemelor noastre, potrivit cu spusa: „Facă-se voia Ta!”.

[Textul acesta ne-a fost trimis de un cititor al revistei noastre].

HRISTIANIKI SPITHA

FEBRUARIE 2012

Nr. 703.
1 Este vorba de o Icoană Făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la o mănăstire de maici.

sursa: marturieathonita.ro

Despre „botezul prin turnare” sau cum e să te scufunzi fără să te uzi?

Ierom. Petru Pruteanu

În ultima vreme, clerici şi mireni (mai ales din vestul României, dar nu numai) îmi pun diferite întrebări vizavi de „botezul prin turnare” care se practică în anumite regiuni şi tinde să devină o practică uzuală în mai toate Bisericile Ortodoxe locale. Şi pe internet circulă diferite filmuleţe şi poze smintitoare, în care preoţii săvârşesc un soi de „botez” inadmisibil, fără ca măcar să dezbrace pruncul, nemaivorbind de parodiile în cazul botezului celor maturi. Dar şi mai grav e că „viaţa bate filmul”, iar cazurile de acest gen sunt mult mai multe decât se pot găsi pe internet, iar reacţiile ierarhilor aproape că lipsesc, deşi i-am simţit pe unii preoţi că se tem totuşi ca episcopul să nu-i afle…

Pe de altă parte, un preot mi-a cerut ajutorul în scandalul pe care-l are cu superiorii săi bisericeşti. Aceştia îl acuză pe preot de „protestantism” şi „încălcarea canoanelor şi a tradiţiei”, auzind de intenţia lui de a merge să boteze un adolescent în râul din apropiere. Interesant, unde i-a botezat Apostolul Andrei pe primii daci dacă nu în Dunăre sau în Marea Neagră? Nu cumva, între timp, noţiunea de „Biserică Apostolică” a ajuns o vorbă goală?

Așadar, pornind de la aceste două premise, voi încerca să schiţez câteva idei importante din punct de vedere teologic, istorico-liturgic şi canonic. Bineînţeles, toate acestea pot fi extinse şi concretizate prin trimiteri bibliografice, dar la moment e bine să precizăm următoarele:

  • Cuvântul „botez”(în greacă: βάπτισμα, de la verbul βάπτω → βαπτίζω) are mai multe sensuri, dar toate presupun intrarea cuiva sau introducerea a ceva într-un lichid, apoi scoaterea din acesta. Dicționarele ne dau următoarele sensuri: afundare/scufundare/imersiune, înmuiere sau chiar înec. Deci, pentru limbajul biblic şi patristic, botezul fără afundare totală în apă este un nonsens, iar Apostolii şi Sfinţii Părinţi folosesc anume acest termen şi nu προσχέω = a turna, λούω = a spăla, βρέχω = a uda,ραντίζω = a stropi sau καταστάζω = a picura.  Pentru a simplifica ecuaţia, suntem pe deplin îndreptăţiţi să traducem formula baptismală în felul următor: „Se scufundă robul/roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh; Amin”. Această traducere literală nu lasă loc speculaţiilor, pentru că ele nici nu sunt îndreptăţite în vreun fel. Şi, devine clar că nu poţi să te scufunzi în apă fără să te uzi…
  • Despre sensul duhovnicescal afundării în apa botezului vorbeşte Sf. Apostol Pavel la Romani 6:4, Coloseni 2:12 şi mai mulţi Sfinţi Părinţi, printre care Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin, Nicole Cabasila ş.a. Toate aceste texte vorbesc despre afundarea completă în apa botezului ca simbol al morţii şi învierii, al naşterii din nou şi al spălării depline. Săvârşirea botezului doar prin turnare înseamnă ignorarea simbolismului morţii şi al învierii, şi mutarea întregului accent doar pe aspectul curăţitor al Tainei (cf. Chiril al Ierusalimului, „Cateheza II mistagogică”).
  • Înaintemergătorul Ioan boteza în Enom, aproape de Salim, pentru că „acolo erau ape multe” (cf. Ioan 3:23). Şi Hristos, după ce a fost botezat de Ioan în Iordan, „a ieşit din apă” (Matei 3:16). De asemenea şi Filip l-a botezat pe etiopian în apă, după care a ieşit din ea (Fapte 8:38-39). Deci, Scripturanu lasă nici un pic de îndoială asupra formei botezului, iar celelalte cazuri de botezuri în care nu este menţionată apa (Fapte 2:41, 9:18 ş.a.), acelea au avut loc, cel mai probabil, în bazinele/fântânile destinate spălărilor rituale ale iudeilor sau în alte locuri unde era posibilă scufundarea în apă. De exemplu, în regiunea Sionului au fost găsite zeci de bazine pentru spălările rituale, iar evreii mai bogaţi aveau astfel de bazine chiar în casă; de asemenea şi grecii, şi romanii. Prin urmare, nu trebuie să ne mire faptul că toate vechile scrieri liturgice („Didahia”, „Rânduiala Bisericii Egiptene”, „Constituţiile Apostolice”, „Testamentum Domini” ş.a.) vorbesc despre botezul prin afundare în apă, având în vedere că primele biserici erau de fapt case particulare puse la dispoziţia comunităţii pentru săvârşirea cultului. În aceste bazine, ca şi în baptisteriile de mai târziu, oamenii maturi intrau până la brâu sau până la piept, apoi, punându-le preotul sau episcopul mâna pe cap, se scufundau complet de trei ori. Copiii şi pruncii erau băgaţi şi scoşi complet din apă la fiecare scufundare, mai ales dacă nu erau baptisterii speciale pentru copii şi maturi, aşa cum vedem la Sfânta Sofia din Constantinopol.
  • Importanţa întreitei afundăriîn apă este subliniată de Canonul 50 Apostolic care spune:„Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci numai o afundare, aceea care se face întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi, ci: mergând, învăţaţi toate nea­murile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28:19)”. Cea mai veche scriere creştină extrabiblică, „Didahia celor 12 apostoli” (sec. I), de asemenea stabileşte ca normativ botezul complet, prin întreită afundare, admiţând turnarea doar pentru cazurile când nu este suficientă apă. Iată ce spune Didahia la cap. 7: Aşa să botezaţi: după ce i-aţi învăţat, botezaţi-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, în apă vie. Dacă nu aveţi apă curgătoare, atunci botezaţi-i în altfel de ape, dacă nu aveţi apă rece, folosiţi apă caldă. Dacă nu aveţi nici un fel de apă, turnaţi apă de trei ori pe cap, „în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt”. Mai târziu Biserica va accepta „botezul prin turnare” şi pentru cazurile când candidatul stă la pat şi nu poate fi afundat (cf. Ciprian al Cartaginei, „Scrisoare către Magnus”). Totuşi, un astfel de botez era recunoscut doar prin iconomie şi nu era acceptat ca normativ, după cum vedem şi din cazul lui Novaţian, despre care scrie Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească (VI:43,14-15). Prin urmare, Biserica din Răsărit şi Apus (deopotrivă) accepta botezul prin turnare doar în două cazuri: când nu era suficientă apă (de exemplu, în pustiu sau în catacombe) şi atunci când candidatul nu putea fi afundat din cauza bolii. Acestea erau excepţii care nu puteau fi acceptate ca regulă!
  • Drept dovadă, nu doar creştinii din Răsărit, ci şi cei din Italia sau Africa de Nord aveau peste tot baptisterii. O bună parte dintre ele se păstrează până astăzi şi ele mărturisesc despre botezul complet, prin afundare, pe care-l săvârşeau creştinii din Apus în acele vremuri. Din păcate, mult mai puţine sau aproape absente sunt baptisteriile pentru adulţi în Spania, Portugalia, Franţa, Britania sau Germania, iar cristelnițele pentru copii arareori permit afundarea lor completă în apă. Şi iată că după sec. VIII, când Biserica din Apus ajunge sub dominaţia dinastiilor franco-germane sau spaniole, anumite tradiţii locale încep să devină normative pentru întreg Apusul. Aşa s-a întâmplat nu doar cu „botezul prin turnare”, ci şi cu „Filioque” şi cu alte tradiţii liturgice sau dogmatice, care n-au apărut la Roma, Milano sau Cartagina – primele mari centre ale Bisericii Latine – ci în provinciile îndepărtate ale Apusului.
  • Deşi, la începutul celui de-al doilea mileniu, practica „botezului prin turnare”devenise aproape dominantă în Apus, mari teologi apuseni precum Toma d’Aquino (sec. XIII) ş.a. dădeau totuşi prioritate botezului complet, prin afundare (dar nu-i clar dacă se făcea o singură afundare sau trei). Mai târziu, teologii apuseni încep să argumenteze teologic faptul că βάπτισμα nu înseamnă neapărat afundare, făcând trimitere la texte biblice precum Marcu 7:3-4 sau Luca 11:38, nemaivorbind de exprimările metaforice de la Luca 12:50, Fapte 1:4-5; 11:15-17. De asemenea, tot mai des se făcea referire la botezul bolnavilor şi la o frescă din catacombe unde botezul era săvârşit prin turnare (deşi, la o privire atentă a imaginii, se vede totuşi un râu). Drept urmare, în scurt timp nici italienii nu mai foloseau baptisteriile, iar singurul mod de administrare a botezului a devenit aspersiunea, adică turnarea. Chiar şi icoanele occidentale ale Botezului Domnului au început să-l arate pe Ioan turnând cu ulciorul apă peste Hristos, ceea ce pare aproape comic. Conciliul II Vatican a încercat o revenire la botezul prin afundare, dar acesta rămâne totuşi o excepţie extrem de rară la romano-catolici.
  • Problema recunoaşterii „botezului prin turnare”săvârşit de romano-catolici este una foarte complexă. Marii Părinţi ai Bisericii precum Fotie al Constantinopolului (sec. IX), Teodor Balsamon (sec. XII) sau Marcu al Efesului (sec. XIV) considerau că latinii nu trebuie rebotezaţi, ci să fie primiți prin Mirungere ca alţi „eretici moderaţi”. Această poziţie a fost confirmată şi de Sinodul de la Constantinopol din 1484, apoi impusă Sinodului de la Moscova din 1667. Ceva mai târziu însă (probabil mai mult din motive politice decât teologice), un alt Sinod de la Constantinopol, din anul 1755, hotărăşte (re)botezarea romano-catolicilor, considerând că Părinţii din vechime se refereau doar la gradul de rupere a latinilor de Biserică şi nu la forma botezului, neştiind că latinii, pe lângă ereziile dogmatice evidente, au renunţat şi la afundările botezului, care pentru greci totdeauna au fost determinante, mai ales datorită termenului βάπτισμα. O abordare asemănătoare o observăm şi în Canoanele 7 al Sinodului II Ecumenic şi 95 Trulan, care recunosc prin iconomie botezul arienilor şi a altor eretici. Βineîneţeles, romano-catolicii nu sunt mai rătăciţi decât arienii, dar acelora le era recunoscut botezul în primul rând datorită celor trei afundări şi abia în al doilea rând datorită numirii celor Trei Persoane, chiar dacă ei Îl considerau „Dumnezeu deplin” doar pe Tatăl. Totodată, aceleași canoane prevăd rebotezarea eunomienilor pentru că au o singură afundare – formă care vorbea despre nerecunoașterea Treimii. Tot o singură afundare au şi neoprotestanţii de astăzi, dar fără nici o legătură cu eunomienii, ci ca o veche practică apuseană care, ţinând seama de ereziile locale, se vedeau obligaţi să accentueze mai mult unitatea Treimii, decât diferenţa dintre Persoanele Ei.
  • Modalitatea de a împăca cele două lumi paralele, în care „fiecare are dreptate în felul lui”, este foarte complicată. (…) Noi însă avem rânduieli apostolice care ne indică calea cea mai sigură şi, conform acestora, nu există nici un temei pentru a recunoaşte automat „botezul prin turnare” şi a-l săvârşi la scară largă, chiar dacă nu avem suficientă apă sau/şi candidatul are interdicția expresă a medicilor de a fi scufundat în apă. (Iar dacă vrem ca excepţiile să devină reguli, atunci să renunţăm şi la veşminte, punând în loc de epitrahil un fular sau o curea, căci şi acest lucru e permis în situaţii excepţionale). „Botezul prin turnare” a fost şi trebuie să rămână o excepţie, iar pentru cazurile ordinare este important să insistăm pe forma corectă a botezului, prin afundare completă de trei ori, aşa cum prevede Canonul 50 Apostolic şi întreaga Tradiţie a Bisericii (a se vedea G. Metallinos, „Mărturisesc un botez”).
  • Prin influență apuseană, mai ales în zonele care mult timp au fost ocupate de romano-catolici (Ardealul, Banatul, Vestul Ucrainei etc.), foarte mulţi preoţi ortodocşi săvârşesc „botezul” doar prin turnare/stropire, fără să aibă vreun motiv serios. Mai mult decât atât, multe biserici nici măcar nu au cristelnițe, iar dacă le au, nu le folosesc. Generaţii întregi de ortodocşi din mai toate „ţările ortodoxe” sunt „botezaţi” greşit. Prin contact cu Biserica Greacă şi mai ales cu Muntele Athos, unde botezul prin afundare se respectă cu multă acrivie, mulţi ortodocşi români, ruşi, ucraineni, sârbi sau bulgari au început să se îndoiască de valabilitatea botezului lor. Această îndoială este oarecum legitimă, observându-se indiferenţa şi nonşalanţa cu care se încalcă canoanele şi Tradiţia Ortodoxă. Mai mult decât atât, preoţii nu fac nici un efort pentru a explica credincioşilor cum trebuie săvârşit botezul, ci acceptă fără nici o dificultate rugămintea părinților de a nu afunda pruncul. Părinţii, dacă vor cu adevărat să-şi boteze copilul, trebuie să accepte practica Bisericii şi să trăiască după învăţătura Ei, iar dacă insistă pe un act formal, făcut de dragul unui obicei sau pentru o sesiune foto cât mai reuşită, preotul trebuie să aibă curajul să le spună că „au greşit ghişeul”. Prin aceasta Biserica nu va pierde nici un fiu adevărat (cum se tem unii preoţi, care se cred foarte responsabili), ci mai uşor îi va înlătura pe cei care vor să se strecoare în sânul Ei ca nişte „furi şi tâlhari”, intrând nu pe uşă, „ci sărind pe aiurea”. Există şi oameni care nu ştiu cum este corect, dar dacă li se explică că botezul corect se face doar prin întreită afundare şi ei nu acceptă aceasta, cum vor accepta întregul mod de viaţă pe care-l cere Biserica celor botezaţi? Sau poate unii preoţi ar trebui să recunoască că nu-i interesează mântuirea celor pe care-i udă pe cap, ci le iau doar banii…
  • În ideea rezolvării problemelor deja existente şi a corectării situaţiei de mai departe, consider că fiecare Biserică Locală în parte sau poate toate împreună (la nivel panortodox) să ia nişte hotărâri sinodale clare pentru rezolvarea acestei situaţii de tulburare, îndoială şi neorânduială. Şi întrucât majoritatea întrebărilor la acest subiect au venit din partea unor clerici şi credincioşi din Biserica Ortodoxă Română, risc şi îndrăznesc să propun un proiect al unei hotărâri de Sinod, pe care ierarhii şi teologii români ar putea-o îmbunătăţi, adopta şi aplica. Aşa văd eu textul acestui proiect de hotărâre sinodală:

***

  1. Toţi fiii Bisericii Ortodoxe Române, care de-a lungul timpului şi până în prezent au fost botezaţi fără cele trei afundări prevăzute de Canonul 50 Apostolic, ci prin afundare parţială sau prin turnare/stropire, prin iconomia harului pe care Dumnezeu l-a dat Bisericii şi prin această hotărâre sinodală, sunt recunoscuţi ca fiind botezaţi valabil şi hotărâm ca de acum înainte să nu se mai pună problema validităţii botezului sau rebotezării lor.
  2. Botezul prin turnare/stropire s-a generalizat în unele zone ale României prin influență eterodoxă, această practică, însă, nu trebuie tolerată în continuare. În prezent, toate parohiile BOR îşi pot manifesta liber slujirea liturgică şi misionară şi trebuie să se îngrijească să aibă cristelniţă şi să săvârşească botezul corect, prin întreita afundare. Botezul prin turnare nu poate fi acceptat, chiar dacă este cerut cu insistenţă de părinţi ci, mai ales în astfel de situaţie, trebuie intensificată cateheza prebaptismală şi lucrarea misionară.
  3. Episcopii trebuie să se îngrijească ca în cuprinsul fiecărei eparhii să fie cel puţin 2-3 baptisterii pentru botezarea adulţilor şi aceştia să fie botezaţi doar acolo, de preotul paroh al candidatului (care l-a şi catehizat), cu permisiunea parohului/eclesiarhului unde se află baptisteriul. Până la construirea baptisteriilor sau în alte cazuri speciale, botezul poate fi făcut şi în râuri, lacuri sau în mare, dacă există apă curată şi condiţii pentru săvârşirea slujbei în condiţii decente.
  4. Conform Tradiţiei Bisericii, botezul prin turnare se acceptă doar dacă nu există suficientă apă sau candidatul este grav bolnav şi nu e posibilă afundarea lui. Dacă nu există contraindicații medicale pentru udarea catehumenului bolnav şi afundarea este împiedicată doar de imposibilitatea de mişcare a bolnavului, udarea trupului cu apă sfinţită se face cât mai abundent posibil, în formă de cruce: de la cap până la picioare, apoi de la umărul drept spre cel stâng, aşa încât să fie sfinţit întreg trupul şi toate simţirile.
  5. În toate cazurile, cei nou-botezaţi trebuie împărtăşiţi în aceeaşi zi, apoi cât mai des, pe parcursul întregii vieţi. Pentru a împărtăşi pruncii nou-botezaţi se recomandă ca botezul să se facă unit cu Liturghia sau imediat după aceasta, înainte de consumarea Sfintelor Taine, aşa încât pruncul să poată primi măcar o picătură de Sfântul Sânge.
  6. Episcopii să supravegheze cu multă stricteţe respectarea acestei hotărâri şi ei înşişi să fie exemplu în săvârşirea corectă a botezurilor. Slujitorii care de acum înainte vor încălca prezenta hotărâre să fie caterisiţi, conform canonului 50 Apostolic.

Sursa: www.marturieathonita.ro, teologie.net

Slăbiciunea unui Dumnezeu Atotputernic

Iubirea Lui Dumnezeu

Ideea unui Dumnezeu atotputernic este limitată de neajunsurile lucrului prefabricat. Răul devine un fel de umbră care sporeşte lumina, un inevabil defect al creaţiei pe care Dumnezeu îl tolerează, fără a Se recunoaşte responsabil…

Pericopa din Filipeni (2, 6-11) este cheia de boltă în ceea ce priveşte adevărata înstrăinare a lui Dumnezeu faţă de El însuşi: „Ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”. Omnipotenţa divină se „deşartă” de bună voie, renunţă la orice putere, dar mai ales la voinţa de putere. „Am venit ca să vă slujesc” exprimă o alteritate radicală în raport cu concepţiile omeneşti. Dumnezeu este cu mult mai mult decît Adevărul, pentru că prin întrupare El devine altul, golindu-Se de Sine. Omnipotenţa acelui manikos eros – „nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu nu ajunge doar să distrugă răul şi moartea ci, mai mult, le asumă: „cu moartea pre moarte călcînd”. Lumina Sa ţîşneşte dintr-un Adevăr răstignit şi înviat.

Faţă de suferinţa nevinovaţilor, a copiilor anormali, a accidentelor absurde, acesta este contextul în care lui Dumnezeu I se poate aplica super-paradoxala noţiune a unei slăbiciuni de neînvins. Singurul răspuns adecvat este acela de a spune că „Dumnezeu este slab”, că El nu poate decât să sufere împreună cu noi şi că suferinţa este „pîinea pe care Dumnezeu o împarte cu oamenii”. Slab, desigur, dar nu în sensul omnipotenţei Sale formale, ci în acela al Iubirii de dragul căreia renunţă în mod liber la puterea Lui: această slăbiciune exprimă, pentru Nicolae Cabasilas, „iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om”.

Dumnezeul redutabil şi impasibil al unor teologi rătăciţi printre noţiunile Vechiului Testament se dovedeşte a fi Tatăl care suferă: „Tatăl este Dragostea care răstigneşte, Fiul este Dragostea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neânvins a Crucii”. Mister al Dragostei răstignite îmbăiat de lumina dimineţii de Paşti, „slăbiciune” care triumfă asupra morţii şi a iadului.

Acest mister fusese deja presimţit de curentul mistic al gîndirii iudaice. Rabbi Baruh încearcă să arate că Dumnezeu este un camarad de exil, un solitar abandonat, un străin necunoscut printre oameni. Într-o zi, nepotul său se juca de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. Se piteşte, dar celălalt nu vrea să-l caute şi pleacă. Copilul, înlăcrimat, se duce să se plângă bunicului. Atunci, Rabbi Baruh strigă, cu ochii de asemenea în lacrimi: „Dumnezeu spune acelaşi lucru: Eu Mă ascund, dar nimeni nu vine să Mă caute…”

Sau alt cuvânt, la fel de percutant: „Milostivirea divină este pocăinţa lui Dumnezeu”; astfel spus, slăbiciunea lui Dumnezeu.

Un sfânt i-a spus unui copil: „Vezi, dacă tu te-ai putea juca cu Dumnezeu, ar fi cel mai grozav lucru vreodată înfăptuit. Toată lumea îl ia aşa de mult în serios încât ni se pare că stând lîngă El te plictiseşti de moarte… Joacă-te împreună cu Dumnezeu, fiule. El este supremul camarad de joacă…”

Slăbiciunea lui Dumnezeu corespunde slăbiciunii omeneşti. Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său care se lepădase de Hristos. Domnul i s-a înfăţişat, spunându-i: „Nu ştii oare că acela s-a lepădat de Mine?” Ori, cum sfântul se milostivea mai puternic şi se ruga încă mai fierbinte pentru ucenicul său, Domnul i-a spus: „Paisie, te-ai făcut Una cu Mine prin dragostea pe care o porţi…”

Întrebări și răspunsuri de Seraphim Rose

Întrebare: Dacă demonii apar precum îngerii și spun lucruri pe care le-ar spune îngerii, atunci cum poate cineva sa distingă adevărul ?

Raspuns: Iată o întrebare foarte bună. Trebuie sa te smerești; trebuie sa dorești adevărul lui Dumnezeu și nu să umbli dupa „experiente”. Desigur, aș spune, să devii creștin ortodox  și să urmezi intreaga desciplină care îndrumă viața creștină. Aceasta ajută, dar nu este o garanție, pentru că poți să fii inșelat chiar dacă ești creștin ortodox. Parinții Bisericii dau sfaturi in cuvinte esențiale. De exemplu, ei spun să nu te încrezi, dacă iți apare cineva ca un înger de lumină. Dacă Dumnezeu dorește să iți apară și tu îl respingi, nu te va judeca deoarece, dacă vrea într-adevăr să-ți transmită un mesaj, va reveni și va găsi El o cale s-o faca. De fapt, El iți apreciază neincrederea daca o ai pentru ca nu vrei să cazi in capcană.

Cei aflați intr-un stadiu duhovnicesc mai avansat, cu mai multă experiență în acest domeniu, folosesc alte modalități. Avem un exemplu din viața Sfantului Antonie cel Mare care-i vedea tot timpul pe demoni. Când a fost întrebat cum poate deosebi duhurile, el a raspuns: Când apare un înger, mă simt foarte liniștit, iar dacă apare un demon, chiar dacă arată ca un înger, simt o tulburare. Totuși, acest mod de a discerne este foarte periculos pentru începători pentru că te poți simți foarte liniștit și în prezența demonilor dacă nu ești experimentat.

Răspunsul fundamental la această întrebare este, o spun din nou, să intri in disciplina Bisericii ortodoxe. Citind despre întâmplări ca cea a Sfantului Nichita și văzându-i chiar pe demoni cum se manifestă, de multe ori, poți să respingi instantaneu o inșelaciune doar cunoscând modul lor caracteristic de a încerca să păcăleasca.

Sursa: Descoperirea Lui Dumnezeu în inima omului