Slăbiciunea unui Dumnezeu Atotputernic

Iubirea Lui Dumnezeu

Ideea unui Dumnezeu atotputernic este limitată de neajunsurile lucrului prefabricat. Răul devine un fel de umbră care sporeşte lumina, un inevabil defect al creaţiei pe care Dumnezeu îl tolerează, fără a Se recunoaşte responsabil…

Pericopa din Filipeni (2, 6-11) este cheia de boltă în ceea ce priveşte adevărata înstrăinare a lui Dumnezeu faţă de El însuşi: „Ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”. Omnipotenţa divină se „deşartă” de bună voie, renunţă la orice putere, dar mai ales la voinţa de putere. „Am venit ca să vă slujesc” exprimă o alteritate radicală în raport cu concepţiile omeneşti. Dumnezeu este cu mult mai mult decît Adevărul, pentru că prin întrupare El devine altul, golindu-Se de Sine. Omnipotenţa acelui manikos eros – „nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu nu ajunge doar să distrugă răul şi moartea ci, mai mult, le asumă: „cu moartea pre moarte călcînd”. Lumina Sa ţîşneşte dintr-un Adevăr răstignit şi înviat.

Faţă de suferinţa nevinovaţilor, a copiilor anormali, a accidentelor absurde, acesta este contextul în care lui Dumnezeu I se poate aplica super-paradoxala noţiune a unei slăbiciuni de neînvins. Singurul răspuns adecvat este acela de a spune că „Dumnezeu este slab”, că El nu poate decât să sufere împreună cu noi şi că suferinţa este „pîinea pe care Dumnezeu o împarte cu oamenii”. Slab, desigur, dar nu în sensul omnipotenţei Sale formale, ci în acela al Iubirii de dragul căreia renunţă în mod liber la puterea Lui: această slăbiciune exprimă, pentru Nicolae Cabasilas, „iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om”.

Dumnezeul redutabil şi impasibil al unor teologi rătăciţi printre noţiunile Vechiului Testament se dovedeşte a fi Tatăl care suferă: „Tatăl este Dragostea care răstigneşte, Fiul este Dragostea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neânvins a Crucii”. Mister al Dragostei răstignite îmbăiat de lumina dimineţii de Paşti, „slăbiciune” care triumfă asupra morţii şi a iadului.

Acest mister fusese deja presimţit de curentul mistic al gîndirii iudaice. Rabbi Baruh încearcă să arate că Dumnezeu este un camarad de exil, un solitar abandonat, un străin necunoscut printre oameni. Într-o zi, nepotul său se juca de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. Se piteşte, dar celălalt nu vrea să-l caute şi pleacă. Copilul, înlăcrimat, se duce să se plângă bunicului. Atunci, Rabbi Baruh strigă, cu ochii de asemenea în lacrimi: „Dumnezeu spune acelaşi lucru: Eu Mă ascund, dar nimeni nu vine să Mă caute…”

Sau alt cuvânt, la fel de percutant: „Milostivirea divină este pocăinţa lui Dumnezeu”; astfel spus, slăbiciunea lui Dumnezeu.

Un sfânt i-a spus unui copil: „Vezi, dacă tu te-ai putea juca cu Dumnezeu, ar fi cel mai grozav lucru vreodată înfăptuit. Toată lumea îl ia aşa de mult în serios încât ni se pare că stând lîngă El te plictiseşti de moarte… Joacă-te împreună cu Dumnezeu, fiule. El este supremul camarad de joacă…”

Slăbiciunea lui Dumnezeu corespunde slăbiciunii omeneşti. Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său care se lepădase de Hristos. Domnul i s-a înfăţişat, spunându-i: „Nu ştii oare că acela s-a lepădat de Mine?” Ori, cum sfântul se milostivea mai puternic şi se ruga încă mai fierbinte pentru ucenicul său, Domnul i-a spus: „Paisie, te-ai făcut Una cu Mine prin dragostea pe care o porţi…”

Întrebări și răspunsuri de Seraphim Rose

Întrebare: Dacă demonii apar precum îngerii și spun lucruri pe care le-ar spune îngerii, atunci cum poate cineva sa distingă adevărul ?

Raspuns: Iată o întrebare foarte bună. Trebuie sa te smerești; trebuie sa dorești adevărul lui Dumnezeu și nu să umbli dupa „experiente”. Desigur, aș spune, să devii creștin ortodox  și să urmezi intreaga desciplină care îndrumă viața creștină. Aceasta ajută, dar nu este o garanție, pentru că poți să fii inșelat chiar dacă ești creștin ortodox. Parinții Bisericii dau sfaturi in cuvinte esențiale. De exemplu, ei spun să nu te încrezi, dacă iți apare cineva ca un înger de lumină. Dacă Dumnezeu dorește să iți apară și tu îl respingi, nu te va judeca deoarece, dacă vrea într-adevăr să-ți transmită un mesaj, va reveni și va găsi El o cale s-o faca. De fapt, El iți apreciază neincrederea daca o ai pentru ca nu vrei să cazi in capcană.

Cei aflați intr-un stadiu duhovnicesc mai avansat, cu mai multă experiență în acest domeniu, folosesc alte modalități. Avem un exemplu din viața Sfantului Antonie cel Mare care-i vedea tot timpul pe demoni. Când a fost întrebat cum poate deosebi duhurile, el a raspuns: Când apare un înger, mă simt foarte liniștit, iar dacă apare un demon, chiar dacă arată ca un înger, simt o tulburare. Totuși, acest mod de a discerne este foarte periculos pentru începători pentru că te poți simți foarte liniștit și în prezența demonilor dacă nu ești experimentat.

Răspunsul fundamental la această întrebare este, o spun din nou, să intri in disciplina Bisericii ortodoxe. Citind despre întâmplări ca cea a Sfantului Nichita și văzându-i chiar pe demoni cum se manifestă, de multe ori, poți să respingi instantaneu o inșelaciune doar cunoscând modul lor caracteristic de a încerca să păcăleasca.

Sursa: Descoperirea Lui Dumnezeu în inima omului

Femeia ca un simbol al lui Hristos

Femeia ca un simbol al lui Hristos

Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine sub infatisarea unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime. Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9)

La prima privire aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului. Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala de loc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator. Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o.

De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca cautam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune, Cauta si vei gasi. Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint.

Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine. Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si ca nisipul de pe malul marii. Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute.

Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata? Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi. Trei masuri de faina Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21). Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca o infatisare sau simbol a 2 , Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru. Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei.

De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima [painea nedospita] era folosita in mod uzual? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine? Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul. Aceasta parabola are o dubla interpretare spirituala. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului. Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor neamurilor si natiunilor omenirii fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate transforma faina fireasca in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, transforma oamenii firesti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta cauza, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu.

Deci din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant a coborat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul timpului cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei misterioase despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei si ipocriziei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botez in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina gandirii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune.

Toate cele trei puteri ale sufletului cresc impreuna in armonie, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis, Fiti, dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este. Femeia a fost luata ca model de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru profit. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretari ale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica.

(Aparut in Orthodox Life, 1951, numerele 5 si 6) Traducerea din limba engleza: Radu Hagiu

de episcopul Nikolai Velimirovici

Gnosticismul

În această perioadă a elenismului târziu s-au conturat în sânul Bisericii creştine o serie de curente eretice de inspiraţie elino-iudaică ce s-au numit cu un termen comun gnosticism. Centrul acestor curente, la care s-a adăugat şi neoplatonismul a fost capitala elenistă a Egiptului, Alexandria. Cu timpul, ideile şi reprezentanţii gnosticismului au fost combătute de către Biserica catolică şi au intrat în obscuritate. În evul mediu apusean aceste idei au fost preluate de către o serie de secte, dintre care cea mai importantă au fost catarii, iar mai târziu de unii mistici ca Meister Eckhart şi Jacob Böhme (1575-1624). Începând cu secolele IV-V Biserica era considerată, atât în Apus cât şi în Răsărit, singura autoritate a adevărului. Această autoritate se baza desigur pe revelaţia divină primită, păstrată şi transmisă mai departe, aşa după cum ceruse Însuşi Mântuitorul. Însă mintea şi raţiunea omenească, la rândul lor de sorginte divină, şi-au cerut dreptul de autonomie, de a merge pe drumuri proprii, nesupuse cenzurii şi controlului eclezial. După ce învăţătura de credinţă, doctrina, dogmele, au fost clarificate odată pentru totdeauna la cele şapte sinoade ecumenice, la care putem adăuga cu egală tărie şi sinodul de la Constantinopol din 879, în Răsărit lucrurile s-au statornicit în acest sens. Nu acelaşi lucru s-a petrecut în Apus, unde desprinderea Bisericii apusene şi căderea acesteia din harul mântuirii în rătăcirile ereziilor a lăsat teren liber concepţiilor alternative, paralele şi opuse Bisericii.

Sursa: Dan Bădulescu – Împărăția răului New Age

Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt ?

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt următoarele:

  1. Nădejdea prea mare in mila lui Dumnezeu
  2. Deznădejdea cu privire la mântuirea noastră
  3. Împotrivirea clară față de adevăr și lepădarea de credința ortodoxă
  4. Invidia cu privire la acele bunuri duhovnicești pe care le dobândește aproapele de la Dumnezeu
  5. Aflarea în păcate și stăruința în răutate
  6. Nepăsarea față de pocăință până la sfârșitul acestei vieți.

De ce trebuie să se ferească omul duhovnicesc ?

Nevoitorul virtuții trebuie să se îndepărteze cu orice chip de gândurile care îi intră în minte și îi alintă inima. Satana este foarte inventiv cu privire la faptele rele: atunci când pe oamenii, renumiți în evlavie nu îi poate abate de la viața și purtarea prețuite de ei și nu îi poate înclina spre ceea ce voiește el, încearcă să-i lovească prin alt mijloc. Îi laudă ca pe niște oameni care au atins desăvârșirea, apoi îi proslăvește ca pe niște sfinți și îi fericește ca pe unii care au devenit deja prietenii lui Dumnezeu și au ajuns la culmea tuturor virtuților. Și astfel, născând în ei patima mândriei, îi stârnește la vrăjmașie îimpotriva lui Dumnezeu și. în cele din urmă, îi smulge din rădăcină ca pe o plantă. De aceea, așa cum am zis, trebuie să ne îndepărtăm de gândurile pătimașe care ne alintă mintea și inima.

Sursa: 1000 de întrebări si răspunsuri despre viața duhovnicească