Gnosticismul

În această perioadă a elenismului târziu s-au conturat în sânul Bisericii creştine o serie de curente eretice de inspiraţie elino-iudaică ce s-au numit cu un termen comun gnosticism. Centrul acestor curente, la care s-a adăugat şi neoplatonismul a fost capitala elenistă a Egiptului, Alexandria. Cu timpul, ideile şi reprezentanţii gnosticismului au fost combătute de către Biserica catolică şi au intrat în obscuritate. În evul mediu apusean aceste idei au fost preluate de către o serie de secte, dintre care cea mai importantă au fost catarii, iar mai târziu de unii mistici ca Meister Eckhart şi Jacob Böhme (1575-1624). Începând cu secolele IV-V Biserica era considerată, atât în Apus cât şi în Răsărit, singura autoritate a adevărului. Această autoritate se baza desigur pe revelaţia divină primită, păstrată şi transmisă mai departe, aşa după cum ceruse Însuşi Mântuitorul. Însă mintea şi raţiunea omenească, la rândul lor de sorginte divină, şi-au cerut dreptul de autonomie, de a merge pe drumuri proprii, nesupuse cenzurii şi controlului eclezial. După ce învăţătura de credinţă, doctrina, dogmele, au fost clarificate odată pentru totdeauna la cele şapte sinoade ecumenice, la care putem adăuga cu egală tărie şi sinodul de la Constantinopol din 879, în Răsărit lucrurile s-au statornicit în acest sens. Nu acelaşi lucru s-a petrecut în Apus, unde desprinderea Bisericii apusene şi căderea acesteia din harul mântuirii în rătăcirile ereziilor a lăsat teren liber concepţiilor alternative, paralele şi opuse Bisericii.

Sursa: Dan Bădulescu – Împărăția răului New Age

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

three × four =