La Înviere se ajunge trecând prin Golgota (Partea II)

Credeți că Biserica este responsabilă pentru concepțiile nou-formate despre sărbătorile creștine? Mă refer aici la Crăciun, care e acoperit de Moș Crăciun, și la Paști acoperit de ouăle roșii și de iepuraș.

Spunea un mare părinte grec că Biserica nu e vinovată de căderile fiilor ei, și drept este. Învățătura ei este sfântă și mântuitoare. Ici-colo pot să apară unele neorânduieli și idei greșite, dar cu grijă, în timp, ele pot fi eliminate. Punctual vorbind însă, în chestiunea iepurașului Biserica nu are nicio vină, că nu-l propovăduiește; ouăle roșii au simbolistica lor și e o tradiție acceptată și, îndeobște, bună. Un compromis nefericit s-a făcut prin asumarea lui Moș Crăciun, prin promovarea unor colinde laice, dar asta e un alt subiect, care nu merită dezvoltat aici. Datoria Bisericii este de a mărturisi la toate neamurile Învierea Domnului și asta și face de două mii de ani.

Deseori auzim următoarea sintagmă: „Nu țin post, mi se pare fără rost și o prostie. Unii țin post și înjură sau se poartă urât. Apoi, ce rost are să te flămânzești și să înjuri că nu ai voie să mănânci?” Ce puteți spune despre asta? De ce să ținem post?

E o justificare simplistă. Nu știu de ce țin unii să se disculpe astfel pentru că nu trăiesc într-o rânduială, adică într-un rost al vieții. Domnul să-i lumineze să înțeleagă mâine mai mult decât înțeleg astăzi! Oricum, măsura postului nu e aceea pe care o pretinde sintagma citată, ci a te abține de la mâncarea de dulce, dar și de la înjurături și vorbe urâte. Problema noastră e că murim de grija altuia… E ca și cum am spune: de ce să mai merg la școală și să învăț, căci oricum sunt mulți elevi proști și leneși? Ideea e că postul aduce mare folos, dar trebuie să guști din el, ca să-i simți bucuria și binecuvântarea. Nu-i pot face reclamă, că nu ar fi ușor, e un exercițiu de înfrânare și cere sacrificiu, dar pot îndemna: Măcar încercați! Indiferent de ce fac alții!

Ce le spuneți celor care pun următoarea întrebare: De ce să mergem la biserică, având în vedere că e incredibil de plictisitor? E frumos la biserică? (în facultate profesoara mea de didactică vorbea despre plictisul din biserică și despre faptul că fiecare slujbă e la fel – ce puteți să-i spuneți?)

Probabil că pentru unii slujba e incredibil de plictisitoare, precum spuneți, dar sunt convins că asta se întâmplă din ignoranță și neînțelegere a ceea ce se întâmplă acolo, în timpul sfintei Liturghii. Da, e frumos la biserică. Uneori poate fi obositor, mai ales dacă nu ești obișnuit, însă e frumos. Elevii mei, oarecând, ziceau la fel. Erau bucuroși și încântați când mergeam împreună la slujbe, bun motiv să-i îndemn să guste și cu alt prilej din bucuria asta. E drept că trebuie să știi ce se întâmplă pe acolo, iar ei, în mare parte, știau, învățaseră. Orice nu înțelegi este plictisitor! E ca și cum ai viziona un film într-o limbă pe care nu o cunoști. Profesoara de care spuneți e din categoria celor ce nu înțeleg, pentru că nu știe încă limba. Ar trebui să-și vadă de cursurile dânsei, la care, personal, probabil m-aș plictisi foarte tare din cauza parantezelor neinspirate pe care le face. Fără a o ofensa pe profesoară, căci poate fi ea sau oricine altcineva, mai precizez că ideea aceasta, cum că slujbele sunt toate la fel, denotă o lipsă totală a culturii religioase. Slujbele rememorează, aduc în actualitate evenimentele descrise în Evanghelii, în acel timp și spațiu sacru punctate în istorie de întruparea Domnului. În Litughie suntem contemporani cu evenimentele prezentate în Evanghelii, suntem împreună cu Hristos în Betleem, Betania sau Ierusalim. Dacă îmi e permisă o comparație mai lumească, Liturghia nu e un „bună ziua” rostit repetitiv și obositor într-o singură zi, ci un „te iubesc” spus des persoanei iubite, care deși aparent sună întotdeauna la fel, e totuși mereu altfel, nefiind doar o simplă informare. Așa și Liturghia, ea nu ne povestește mereu niște evenimente trecute, ci ne smulge din profanul lumii și ne așterne în taină la picioarele Domnului. În Liturghie petrecem cu Dumnezeu și deși întâlnirile acestea par unora ca trase la indigo, iaca, totuși, noi cei ce dorim a urma pe Hristos, nu ne mai săturăm de ele.

Ce părere aveți despre următoarele obiceiuri: fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniță și spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe față în zorii zilei de Paști, ca să fie frumoase tot anul și așa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, așa să alerge și feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a își arăta consimțământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roșu. – În Moldova, în dimineața următoare după noaptea Învierii se pune un ou roșu si unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conțină monezi, copiii trebuie să-și clătească fața cu apă și să-și atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogății. – Ce legătură are taina Învierii cu tradiția și cu superstițiile? Sau care e locul superstițiilor în sânul Bisericii?

Eu personal nu le recomand și nu le dau atenție și, pe cât îmi stă în putere, le evit. Avem multe superstiții și tradiții locale, unele sunt păguboase de-a dreptul pentru receptarea corectă a sărbătorii, altele însă nu, fiind asimilate frumos, fără a umbri neapărat însemnătatea praznicului. Important e să mergem la esențe, să nu reducem viața creștină la tradiții!

Un cuvânt de încheiere, vă rugăm!

În Iisus Hristos moartea nu mai are putere. Moartea noastră a suferit-o El în chip deplin. Învierea Lui trebuie să fie şi învierea noastră, înviere din moartea păcatului, a neştiinţei, a necunoştinţei. Să înviem cu bine! Hristos a înviat!

A consemnat,
Alexandra Borzoş
„Punctul”, Târgul Mureş
Aprilie 2011

sursa: marturieathonita.ro